DAC, -Ă, daci, -ce, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care făcea parte din populația Daciei. 2. Adj. Care aparține Daciei sau dacilor (1), privitor la Dacia ori la daci; dacic. ♦ (Substantivat, f.) Limbă vorbită de daci (1). – Din lat. Dacus.

dac² sm [At: COMAN, GL. / V: dah / Pl: ~uri^[1] / E: ger Dach] (Buc) Acoperiș.

dac¹, ~ă [At: M. COSTIN, O. 42 / Pl: daci, (înv) dachi, dahi, dați / E: ml dacus] 1-2 smf, a (Persoană) care făcea parte din populația de bază a Daciei Si: (înv) dacian¹ (1-2). 3-4 smf, a (Om) originar din Dacia Si: (înv) dacian¹ (3-4). 5 smp Popor care locuia în Dacia. 6 sf Limbă indo-europeană vorbită de daci (5). 7 a Care aparține Daciei Si: dacic (1), (înv) dacian (5), dacicesc (1), (îvr) dacesc (2). 8 a Care aparține dacilor (5) Si: dacic (2), (înv) dacian¹ (6), dacicesc (2), (îvr) dacesc (2). 9 a Privitor la Dacia Si: dacic (3), (înv) dacian¹ (7), dacicesc (3), (îvr) dacesc (3). 10 a Privitor la daci (5) Si: dacic (4), (îvr) dacesc (4), (înv) dacian¹, (înv) dacicesc (4). 11 sm (Buc; dep) Tânăr nemanierat, grosolan.

DAC, -Ă, daci, -ce, adj. s. m. și f. 1. Adj. Care se referă la Dacia sau la populația ei, privitor la Dacia sau la populația ei; dacic. 2. S. m. și f. Persoană care făcea parte din populația de bază a Daciei. – Din lat. Dacus.

DAC², -Ă, daci, -e, s. m. și f. Locuitor din vechea Dacie. Dacii... se întindeau pînă la Carpații Păduroși. IST. R.P.R. 28.

DAC² ~că (~ci, ~ce) m. și f. ist. Persoană care făcea parte din populația de bază a Daciei. /<lat. Dacus

dac a. și m. originar din Dacia.

*dac, -ă s. (lat. Dacus). Locuitor al Daciiĭ. Adj. Din Dacia, dacic: arme dace.

dah sm^[1] vz dac² corectat(ă)

Daci m. pl. popor de origină tracă, așezat mai ales în Oltenia, Transilvania și Banat. Dacii erau bărboși și necurați, dar viteji și răsboinici. După lupte înverșunate, ei adoptară limba și cultura romană și, astfel altoiți deteră naștere unui neam nou, poporului român.

!dac adj. m., s. m., pl. daci; adj. f. dacă, pl. dace

dac adj. m., s. m., pl. daci; adj. f., s. f. dacă, pl. dace

dac adj. m., s. m., pl. daci; f. sg. dacă, pl. dace

DAC, -Ă (< lat. Dacus; gr. Dakos) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Denumire dată în izvoarele antice populației autohtone tracice din spațiul carpato-danubian, cu care romanii au venit în contact în sec. 2 î. Hr.-3 d. Hr. Centrul puterii lor a fost în Transilvania. Începând din sec. 1 î. Hr. numele de d. apare alternativ cu acela de geți. Romanizați, d. sunt elementul etnic principal al etnogenezei românilor, popor de limbă romanică. V. Dacia, geto-daci, geți. ◊ Dacii liberi = denumire dată de istoriografia românească modernă și contemporană triburilor geto-dace care nu au fost înglobate în prov. Moesia și Dacia și care au continuat să locuiască în terit. lor (sec. 2-3 d. Hr.), situate la V, E, NE sau S de respectivele prov. romane. Numeroși împărați romani au adoptat, după luptele purtate împotriva lor, titlurile triumfale de Dacicus Maximus și Carpicus Maximus. Deși sunt caracterizați printr-o civilizație materială și spirituală asemănătoare cu aceea a geto-dacilor cuprinși între granițele romane, particularități specifice îi definesc arheologic pe carpi (așezați între Munții Carpați și Prut), pe d.l. din Muntenia, creatori ai culturii de tip Militari-Chilia, pe costobocii de pe cursul mijlociu și superior al Nistrului, creatori ai culturii Lipița, și pe d.l. din Banat, Crișana și Maramureș, creatori ai culturii Sântana-Arad. 2. Adj. Care se referă la daci (1). ◊ Limba d. = limbă indo-europeană dispărută vorbită de daci.

DAC s., adj. 1. s. get. (~ii erau numiți geți de către greci.) 2. adj. dacic, get, getic. (Populația ~.)

DAC s., adj. 1. s. get. (~ii erau numiți geți de către greci.) 2. adj. dacic, get, getic. (Populația ~.)