DIBUIALĂ, dibuieli, s. f. Dibuire. ♦ Fig. Lucrare făcută de cineva fără experiență. – Dibui + suf. -eală.

dibuială sf [At: POLIZU / P: ~bu-ia~ / Pl: ~ieli / E: dibui + -eală] 1-7 Dibuire (1-7). 8 (Fig) Lucrare șovăielnică de începător, care denotă lipsă de experiență, incertitudine.

DIBUIALĂ, dibuieli, s. f. Dibuire. ♦ Fig. Lucrare de începător, care reflectă lipsa de experiență, căutările (încă neizbutite ale) cuiva. – Dibui + suf. -eală.

DIBUIALĂ, dibuieli, s. f. 1. Dibuire. Serafim deschise o condică îngustă în care își avea însemnările lui și, după multe dibuieli și șușuieli, răspunse. STĂNOIU, C. I. 80. 2. (Rar) Lucrare șovăielnică, de începător. Am trimis revistei «Viața» prima mea dibuială literară... Directorii mi-au răspuns: «Mai încercați». GALACTION, O. I 15.

DIBUIALĂ ~ieli f. 1) v. A DIBUI. 2) fig. (mai ales în literatură, artă) Încercare nesigură; lucrare de începător. [Sil. -bu-ia-] /v. a dibui

dibuială s. f., g.-d. art. dibuielii; pl. dibuieli

dibuială s. f., g.-d. art. dibuielii; pl. dibuieli

dibuială s. f., g.-d. art. dibuielii; pl. dibuieli

DIBUIALĂ s. v. bâjbâială.

DIBUIALĂ s. bîjbîială, bîjbîire, bîjbîitură, dibuire, dibuit, orbecăială, orbecăire, orbecăit, (înv. și reg.) orbecare. (~ prin întuneric.)