dogi [At: DEX / Pzi: ~gesc / E: doagă] 1 vr (D. butoaie, putini etc.) A avea doagele (1) depărtate, desfăcute sau rupte. 2 vt (C.i. butoaie, putini etc.) A se strica, rupându-se, desfăcându-se sau depărtându-se doagele (1). 3 vr (D. voce) A suna răgușit.

DOGI, dogesc, vb. IV. 1. Tranz. (Cu privire la vase făcute din doage) A desface, a sparge (risipind doagele). Slujitorii... dogiră buțile, împrăștiară miere peste toată fața acelei cîmpii. POPESCU, B. I 6. ◊ (Metaforic) Luară pe babă de păr și-o izbiră cu capul de păreți pînă i-l dogiră. CREANGĂ, P. 13. ◊ Refl. Putina s-a dogit. 2. Refl. Fig. (Despre voce) A răguși, a slăbi, a se hodorogi.

A DOGI ~esc tranz. A face să se dogească. /Din doagă

A SE DOGI se ~ește intranz. 1) (despre butoaie, putini etc.) A fi cu doagele desfăcute. 2) (despre voce) A căpăta un timbru răgușit și înfundat; a suna ca din butoi (gol). /Din doagă

dogì v. 1. a plesni doagele; 2. a plesni în genere: clopotele se dogiau POP.; 3. fig. a răguși, a slăbi: glasul mi se dogise AL.

dogésc v. tr. (d. doagă). Crăp: a dogi o farfurie, un clopot. V. refl. Mă crap, sun a lucru crăpat: urcĭor, clopot dogit. Fig. Alterat, răgușit, stins: vocea mi s’a dogit.

dogi (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. dogesc, 3 sg. dogește, imperf. 1 dogeam; conj. prez. 1 sg. să dogesc, 3 să dogească

dogi (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. dogesc, imperf. 3 sg. dogea; conj. prez. 3 să dogească

dogi vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. dogesc, imperf. 3 sg. dogea; conj. prez. 3 sg. și pl. dogească

DOGI vb. v. răguși.

dogi vb. v. RĂGUȘI.