GLUGĂ, glugi, s. f. 1. Obiect de îmbrăcăminte în formă de pungă conică (atașat unui palton, unei canadiene etc.), care acoperă capul. 2. Stivă conică de snopi, de coceni de porumb etc. – Cf. bg. gugla.

glugă sf [At: M. COSTIN, ap. LET. I, 28/3 / V: (Mun) ~ucă, clucă / Pl: ~ugi / E: bg гугла] 1 Obiect de îmbrăcăminte în formă de pungă conică, care acoperă capul pentru a-l feri de ploaie, de frig etc. Si: (reg) gluguci. 2 Grămadă (de formă conică) de știuleți de porumb sau de mănunchiuri de cânepă. 3 (Reg) Căpiță. 4 (Fig; d. oameni; îs) ~ de coceni Om laș. 5 (Fig; d. oameni; îas) Om lipsit de importanță. 6 (Bot; îc) ~-ciobanului Papucul-doamnei (Prunella vulgaris).

GLUGĂ, glugi, s. f. 1. Obiect de îmbrăcăminte în formă de pungă conică, care acoperă capul pentru a-l feri de ploaie, de frig etc. 2. Grămadă de snopi, de știuleți de porumb sau de mănunchiuri de cânepă, care se așază în picioare, în forma unei stive conice. – Cf. bg. gugla.

GLUGĂ, glugi, s. f. 1. Obiect de îmbrăcăminte cu care se acoperă capul (pînă la umeri), pentru a-l feri de frig și în special de ploaie, lucrat din postav sau din diferite materiale impermeabile și avînd forma unei pungi conice; la țară ține uneori loc de traistă. Își smulse și gluga lui mohorîtă, puse pe flăcău pe laiță, și el se trînti înaintea focului. SADOVEANU, O. II 534. Își luă gluga din gît, scoase din ea cîteva dărăburi zdravene de mămăligă rece. HOGAȘ, M. N. 209. Trei ostași cu arce-n mînă pe movilă-acum se urcă... Pe-ai lor umeri poartă glugă, la brîu paloș și pe frunte, Cu-a lor lungi și negre plete, se coboară-o neagră țurcă. ALECSANDRI, P. A. 45. ◊ (Poetic) Pe clin, la vale, erau împrăștiate case, sub glugi de stuh; de-abia se vedeau din livezile verzi. SADOVEANU, O. I 34. Pe ferestruică se vedea în amurg Piatra Teiului, singuratică, cu glugă de omăt în creștet. id. B. 121. Munții... purtau păduri, livezi sau numai glugi de calcar. GALACTION, O. I 346. 2. Grămadă de snopi sau de știuleți de porumb sau de mănunchi de cînepă așezați în picioare în formă conică. Pe glugile de ciocani de prin curți luna zvîrlea luciri de bronz. SANDU-ALDEA, D. N. 201. Păpușoii uscați se odihnesc în glugi pe lanuri. SEVASTOS, N. 3.

GLUGĂ ~gi f. 1) Acoperământ pentru cap, în formă de pungă conică, prins de gulerul hainei (care se îmbracă pe vreme rea). 2) Grămadă de snopi așezați în formă conică. ~ de porumb. [G.-D. glugii] /<bulg. gugla

glugă f. 1. acoperământ de cap pe timp de ploaie sau ger; 2. strânsură din snopi de porumb. [Bulg. GLUGA; sensul 2, după conformațiunea stogului].

glúgă și gúgă f., pl. ĭ (bg. gugla, glugă, kukla, păpușă, d. ngr. kúkla, păpușă, lat. cuculla, glugă; ung. rut. gluga, germ. gugel. V. cuculion, cucă, gugĭ. Bern. 1, 640). Învălitoare de postav care se pune peste pălărie orĭ peste căcĭulă cînd ploŭă saŭ ninge, numită și gugĭ saŭ capișon. Piramidă de cocenĭ (strujenĭ), de nuĭele ș. a., numită în Munt. și ciucă și cuclă (Răsadu, 1, 62).

clucă² sf vz glugă

glucă sf vz glugă

guler-glugă s. n. Guler din care se dezvoltă o glugă ◊ „Revenind la genul popular al hainelor de blană, la scurte, trebuie amintit că gluga sau gulerul-glugă, este mult utilizat. De asemenea utilizate sunt combinațiile cu piele sau skay, la manșete, buzunare sau la încrustații orizontale.” Săpt. 22 X 76 p. 8 (din guler + glugă)

clúcă, V. glugă.

glugă s. f., g.-d. art. glugii; pl. glugi

glugă s. f., g.-d. art. glugii; pl. glugi

glugă s. f., g.-d. art. glugii; pl. glugi

glugă (glugi), s. f. – 1. Obiect de îmbrăcăminte cu care se acoperă capul. – 2. Grămadă, morman. – Var. (Munt.) clucg. Bg. glugla, din ngr. ϰοῦϰλα „păpușă” (Tiktin; DAR; Scriban; cf. Romansky 106), sau mag. gluga, din germ. Gugele. – Der. gluguș (var. înv. gluguci), s. n. (glugă). Din rom. provine rut. huhl’a sau gugl’a (Miklosich, Wander., 10; Candrea, Elemente, 402).

glugă, glugi, s.f. – O fâșie din țesătură din lână, dreptunghiulară, îndoită pe lungime, cusută la una din laturile înguste, formând astfel un capișon, care acoperă capul și, în parte, umerii și spatele. Prinsă cu un șnur de umăr, mai servește pe vreme bună și ca traistă. Iar noaptea este uneori folosită și drept un fel de sac de dormit (v. Bănățeanu, 1965). „Este incontestabilă reprezentarea glugilor din grupul de daci veniți să trateze cu romanii, așa cum apar pe Coloana lui Traian de la Roma” (idem: 31). „Pe mine pământ nu puneți, / Numai dalbă gluga mea” (Fochi, 1964: 565). – Din bg. glugla (Tiktin, DA, Scriban, cf. DER; DEX, MDA); sau magh. gluga < germ. Gugele (DER). Cuv. rom. > ucr. huhla sau gugla (Miklosich, Candrea, cf. DER).

glugă, glugi, s.f. – O fâșie din țesătură din lână, dreptunghiulară, îndoită pe lungime, cusută la una din laturile înguste, formând astfel un capișon, care acoperă capul și, în parte, umerii și spatele. Prinsă cu un șnur de umăr, mai servește pe vreme bună și ca traistă. Iar noaptea este uneori folosită și drept un fel de sac de dormit (v. Bănățeanu 1965). „Este incontestabilă reprezentarea glugilor din grupul de daci veniți să trateze cu romanii, așa cum apar pe Coloana lui Traian de la Roma” (idem, 31). „Pe mine pământ nu puneți, / Numai dalbă gluga mea” (Fochi 1964: 565). – Cf. bg. gugla (DEX); Bg. glugla (Tiktin, DA, Scriban cf. DER).

glugă, glugi s. f. (glum.) prezervativ.