HAIKU, haikuuri, s. n. Poezie japoneză alcătuită din trei versuri, primul și ultimul din cinci silabe, al doilea din șapte. – Din fr. haiku, engl. haikku.

haiku sn [At: MDENC / V: ~-kai / Pl: ~uri / E: fr haiku, eg haikku] (Liv) Poezie japoneză din 17 silabe dispuse în trei grupe.

HAIKU, haiku-uri, s. n. (Livr.) Poezie japoneză alcătuită din 17 silabe dispuse în trei grupe. – Din fr. haïku, engl. haikku.

HAIKU s. n. Mic poem clasic japonez, din trei versuri, primul și al treilea heptasilabice, iar al doilea pentasilabic^[1], de o deosebită delicatețe a expresiei. (<fr. haïku, engl. haikku) corectat(ă)

HAIKU s. n. haiku. (< fr. haïku < cuv. jap.) repeat  definiție circulară

haiku s. n. Poezie de tip clasic japonez din trei versuri, primul și al treilea pentasilabice, iar al doilea heptasilabic ◊ „Laconismul, economia extremă a haiku-ului nu poate fi comparată cu nici o virtute asemănătoare a vreunei specii lirice europene.” R.lit. 12 XII 74 p. 20. ◊ „Putem vorbi despre noi, așadar, în graiul desenat al unui mare pictor japonez. Ca în haiku-urile tălmăcite, în pendulările cărora legăm două lumi cu aceleași fire ascunse, din desenele lui I.M. se poate citi o poezie a locului și fizionomiilor românești.” R.lit. 10 IV 75 p. 1; v. și 4 X 79 p. 21 (cuv. jap.; cf. engl., fr. haïku; PR 1922, CD; DTL; DEX-S)

hai-kai sn vz haiku

haiku (cuv. jap.) [i pron. ĭ] s. n., pl. haikuuri

*haiku s. n., art. haikuul; pl. haikuuri

HAIKÚ (HAIKAI) (cuv. japonez) s. n. Poem clasic japonez, cultivat începând cu sec. 15; alcătuit din trei versuri, primul și ultimul din cinci silabe, iar al doilea din șapte; se caracterizează printr-o deosebită concizie și delicatețe a expresiei lirice. Au compus h.: Matsuō Bashō (1644-1694), Uejima Onitsura (1661-1738), Yosa Buson (1716-1784), Kobayashi Issa (1763-1827).