HODOROGI, hodorogesc, vb. IV. (Fam.) 1. Intranz. (Despre vehicule uzate, vechi; la pers. 3) A face zgomot (mare) în mers; a hurui. ♦ A face zgomot cotrobăind undeva. 2. Intranz. Fig. A vorbi mult, tare și fără rost. 3. Refl. (Despre lucruri) A se uza, a se strica, a se dărăpăna, a se hârbui. ♦ Fig. (Despre oameni) A se șubrezi, a se ramoli de boală sau de bătrânețe. – Din hodorog¹.

hodorogi [At: ODOBESCU, S. III, 256/2 / V: ~si, o~ / Pzi: ~ogesc / E: hodorog] 1 vi (D. vehicule, mai ales uzate, vechi) A face zgomot (mare) în mers Si: a hurui (1). 2 vi A face zgomot cotrobăind undeva. 3 vr (D. lucruri) A se uza. 4 vr (D. mecanisme) A se defecta. 5 vr (D. vehicule) A nu mai merge (bine). 6 vr (D. persoane) A se ramoli. 7 vi (Fig) A vorbi mult, tare și fără rost.

HODOROGI, hodorogesc, vb. IV. 1. Intranz. (Despre vehicule, mai ales despre vehicule uzate, vechi; la pers. 3) A face zgomot (mare) în mers; a hurui. ♦ A face zgomot cotrobăind undeva. 2. Intranz. Fig. A vorbi mult, tare și fără rost. 3. Refl. (Despre lucruri) A se uza, a se strica, a se dărăpăna, a se hârbui. ♦ Fig. (Despre oameni) A se șubrezi, a se ramoli de boală sau de bătrânețe. – Din hodorog¹.

HODOROGI, hodorogesc, vb. IV. 1. Intranz. (Mai ales despre mori și despre vehicule în mers) A face zgomot mare; a hurui, a durui. Și căruța deșartă a trecut hodorogind. GALAN, Z. R. 381. Treceau căruțe grele, încărcate, hodorogind prin îmbulzeala trăsurilor care dispăreau în goana cailor. DUNĂREANU, N. 17. [Tigrul] simțea și auzea polobocul rostogolindu-se și hodorogind în urma lui. ODOBESCU, S. III 256. Moara tot hodorogea Și pin apă tot fugea. ALECSANDRI, P. P. 103. ♦ A face zgomot cotrobăind undeva. S-aștepți puțin, că mă îmbrac – strigă dînsa hodorogind la dulapul în care-și ținea hainele. SLAVICI, O. I 354. Gata, răspunse ea din pod, hodorogind prin niște străchini și ulcioare. CONTEMPORANUL, III 651. 2. Intranz. Fig. A vorbi mult și tare; a trăncăni. Mai tacă-vă lioarba! răcni Vătașa. Eu pierd și voi hodorogiți! DUNĂREANU, CH. 46. Din gură hodorogește, Chiar ca o moară de vînt. ALECSANDRI, T. I 384. ◊ Tranz. (Neobișnuit) A lui bunică Ce cu neîncetare hodorogea minciuni. NEGRUZZI, S. II 265. 3. Refl. (Despre lucruri) A se strica, a se dărăpăna, a se hîrbui. Bătută însă mereu de vînturi, moara lui Busuioc s-a hodorogit. SLAVICI, O. I 226. ◊ Fig. (Despre persoane) M-am hodorogit, și trebuie să stau la reparat, măcar o săptămînă. CARAGIALE, O. VII 117.

A HODOROGI ~esc intranz. 1) A face să se hodorogească. 2) (despre vehicule în mișcare sau obiecte în rostogolire) A produce un zgomot puternic și supărător. 3) fig. fam. (despre persoane) A face zgomote căutând insistent ceva. 4) fig. fam. (despre persoane) A vorbi zgomotos, mult și fără rost. /Din hodorog

A SE HODOROGI mă ~esc intranz. 1) (despre obiecte) A se deteriora prin exploatare excesivă. 2) fig. fam. (despre persoane) A-și pierde vigoarea fizică sau/și intelectuală; a se șubrezi; a se ramoli. /Din hodorog

hodorogì v. 1. a face vuiet ca de ceva stricat sau spart: moara tot hodorogia POP.; 2. a cădea în ruine, a se dărăpăna; 3. fig. a spune vrute și nevrute: când vorbește, hodorogește CR.

odorogi v vz hodorogi

hodorogésc v. intr. (rut. hódorom hoditi, a se clătina, a merge șovăind. V. hod). A face hodoronc, a nu funcționa bine: mașina asta hodorogește. Fig. Toc, trăncănesc, îndrug la vorbe: nu maĭ hodorogi la urechea mea! Fac tărăboĭ răscolind lucrurile: cine hodorogește pin pod? V. tr. Stric, hîrbuĭesc, deteriorizez: mĭ-aĭ hodorogit căruța. V. refl. Mă uzez, mă stric, (fig.) îmbătrînesc, perd memoria: căruța, (fig.) baba s’a hodorogit.

hodorogi¹ (a ~) (a face zgomot) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. hodorogesc, 3 sg. hodorogește, imperf. 1 hodorogeam; conj. prez. 1 sg. să hodorogesc, 3 să hodorogească

+hodorogi² (a se ~) (a se șubrezi) (fam.) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă hodorogesc, 3 sg. se hodorogește, imperf. 1 sg. mă hodorogeam; conj. prez. 1 sg. să mă hodorogesc, 3 să se hodorogească; imper. 2 sg. afirm. hodorogește-te; ger. hodorogindu-mă

hodorogi (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. hodorogesc; imperf. 3 sg. hodorogea; conj. prez. 3 să hodorogească

hodorogi vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. hodorogesc; imperf. 3 sg. hodorogea; conj. prez. 3 sg. și pl. hodorogească

HODOROGI vb. v. degrada, deteriora, flecări, îndruga, învechi, pălăvrăgi, ramoli, răguși, sporovăi, strica, trăncăni, uza.

HODOROGI vb. 1. v. hurui. 2. v. zgâlțâi.

HODOROGI vb. 1. a durăi, a durui, a hurui, (rar) a turui, (pop.) a trăncăni, (reg.) a hurdui, a troncăni, (prin Ban.) a trăscări. (Căruța ~ pe strada pietruită.) 2. a clătina, a hîțîi, a hîțîna, a hurduca, a hurducăi, a hurui, a scutura, a zdroncăni, a zdruncina, a zgîlțîi, a zgudui, (reg.) a bălăbăni, (Mold.) a drîgîi, (Ban.) a zducni. (Căruța l-a ~ zdravăn.)

hodorogi vb. v. DEGRADA. DETERIORA. FLECĂRI. ÎNDRUGA. ÎNVECHI. PĂLĂVRĂGI. RAMOLI. RĂGUȘI. SPOROVĂI. STRICA. TRĂNCĂNI. UZA.

hodorogi, vb. tranz. – 1. A face zgomot în mers; a hurui, a zdrăngăni: „Cine umblă pân pod și nu hodorogește” (Fumul). 2. A vorbi mult și fără rost: „Cine hodorogește / Puțin lucru isprăvește” (Calendar, 1980: 21). – Din hodorog (onomatopee) (DEX, MDA).

hodorogi, vb. tranz. – 1. A face zgomot în mers; a hurui, a zdrăngăni: „Cine umblă pân pod și nu hodorogește” (Fumul). 2. A vorbi mult și fără rost: „Cine hodorogește / Puțin lucru isprăvește” (Calendar 1980: 21). – Din hodorog (onomatopee).