mani¹ smp [At: DEX / E: lat manes, -ium] (Mit; Ant) Nume dat în mitologia romanilor și a vechilor popoare italice sufletelor morților, considerate zei ocrotitori ai căminului.

MANI s.m.pl. (La romani) Sufletele celor morți, considerate ca divinități. [< lat. manes].

MANI s. m. pl. (la romani) sufletele celor morți, considerate ca divinități. (< lat. manes)

mani² s. m. pl., art. manii

mani¹ s. m. pl., art. manii

mani s. m. pl., art. manii

Mani = Manes.

Mani (Maniheu) (216-277 d. Hr.), întemeietorul maniheismului, inițial adept al mandeismului. În urma unei viziuni i s-ar fi revelat misiunea de a crea o nouă religie, pe care a predicat-o în Iran și în India de vest, fiind îndepărtat de regele persan Șapur. După moartea acestuia a revenit în Iran, dar noul rege, Byahram I, l-a băgat la închisoare, unde a și murit.

mani s. m. pl. (La romani) Sufletele celor morți considerate divinități ocrotitoare ale căminului. Aveau diferite sărbători instituite în cinstea lor și li se aduceau ofrande pe morminte. – Din lat. manes.

MANÍ (< lat.) s. m. pl. (în mitologia romană) Sufletele celor morți, considerate divinități ocrotitoare ale familiei. Cultul zeilor m. a avut o mare amploare și persistență, lor fiindu-le consacrată sărbătoarea Parentalia (18-21 febr.).

MANI (MANES sau MANIHEUS) (c. 216-275), probabil nobil persan. Întemeietorul maniheismului. Și-a expus doctrina într-un lung șir de predici în Persia, Asia Mică, India și China, apoi în șapte scrieri. Deși s-a bucurat de un mare prestigiu, nu a reușit să impună doctrina sa ca religie oficială. Suveranul sasanid, Bahram I (273-276), sub presiunea preoțimii mazdeiste, a decis încarcerarea lui M. care moare în temniță.