marțolea s [At: ANON. CAR. / V: ~oale sf, ~ole sf, mărțoală sf, măr~ sf, mârțoială sf / E: cf marți¹] 1 (Îvp; în superstiții) Ființă imaginară, cu chip de babă, despre care se crede că pedepsește femeile pe care le găsește lucrând în noaptea de marți spre miercuri Si: marțiseara (1). 2 (Îvp; în superstiții) Sărbătoare legată de credința în marțolea (1) Si: marțiseara (4). 3 (Reg; dep) Cal bătrân.

MARȚOLEA s. f. (În superstiții) Numele unei ființe imaginare răufăcătoare, care ar umbla în noaptea de marți spre miercuri pe la casele oamenilor pentru a pedepsi pe femeile pe care le găsește lucrînd. – Din marți¹.

MARȚOLEA subst. (Ban.) Marți seara. Martzolya. AC, 352. Etimologie: cf. marți.

marțoale sf vz marțolea

marțole sf vz marțolea

mărțoală sf vz marțolea

mărțolea sf vz marțolea

mârțoală sf vz marțolea

marțoale f. ființă rău făcătoare, pedepsește pe femeile cari torc Marția, strâmbându-le gura. [Personificare rea a zilei de Marți].

MARȚOLEA s. art. (MITOL. POP.) (reg.) marțiseara (art.).

MARȚOLEA s. art. (MITOL. POP.) (reg.) marțiseara (art.).

Marțole, s.f. – (mit.) Divinitate nefastă, de importanță secundară, imaginată ca o babă slută, care pedepsește femeile ce lucrează în ziua de marți. Izvorând din tradiția unor sărbători băbești de origine arhaică, peste care s-au grefat obiceiuri religioase noi, concepția folclorică a amplificat superstiția tabuării zilei de marți ca zi neprielnică (Kernbach, 1989). „...o luat-o de la Marțole pe cocoana ei și tăt ca vântu de iute o ieșit din casă, cu cocoană cu tot” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 116). ♦ (top.) Fântâna Marțolei, în Libotin (Vișovan, 2008: 91). ♦ (onom.) Marțole, poreclă în Oncești, pentru femeile foarte înalte (ALRRM, 1969). – Din marți (< lat. martis) + suf. -ole.

marțole, s.f. – (mit.) Divinitate nefastă, de importanță secundară, imaginată ca o babă slută, care pedepsește femeile ce lucrează în ziua de marți. Izvorând din tradiția unor sărbători băbești de origine arhaică, peste care s-au grefat obiceiuri religioase noi, concepția folclorică a amplificat superstiția tabuării zilei de marți ca zi neprielnică (Kernbach 1989). Marțole, poreclă atestată în Oncești, pentru femeile foarte înalte (ALR 1969). – Din marți (< lat. martis) + -ole.

marțolea subst. (În superstiții) Ființă imaginară în chip de babă, care pedepsește femeile care lucrează în noaptea de marți spre miercuri; mărțoaia, marțiseara. – Cf. marți.

MARȚOLEA sau MĂRȚOAIA (în mitologia românească), divinitate, nefastă, imaginată ca o babă slută, ce pedepsește femeile care lucrează marțea, de obicei omorându-le copiii. Concepția folclorică a amplificat superstiția, considerând ziua de marți neprielnică, ca ziua în care sunt „trei ceasuri rele”.

MARȚÓLEA subst. 1. (În superstiții) Ființă imaginară, cu chip de babă, despre care se crede că pedepsește femeile pe care le găsește lucrînd în noaptea de marți spre miercuri; marțiseara (1). Cf. ANON. CAR., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., LM, CIHAC, II, 187. Era baba Cloanța. Fiind însă că întîmplarea o aduse chiar într-o marți seara, Ileana credea că vede pe marțolea. RETEGANUL, P. I, 53. Și ieși marțolea (marți seara) afară să aștepte pe muma pădurei. id. ib. V, 43. Uită-te la mîndra ta Că gîndești că-i marțolea. id. CH. 43, cf. PAMFILE, DUȘM. 109. Marți nici se toarce nici se coase, că vine marțole. GOROVEI, ap. CADE, cf. ALR II 5755/260. 2. Numele unei sărbători legate de credința în marțolea (1); marțiseara (2). MARIAN, S. R. I, 113. 3. (Regional) Epitet depreciativ pentru un cal bătrîn (Soconzel-Satu Mare). DR. V, 210. – Și: (1) marțóle, marțoále (ȘĂINEANU, U.), mărțólea (ALR II 5755/260), mărțoálă (ALEXI, W.), mîrțoálă (BARCIANU, DDRF) s. f. – Cf. m a r ț i¹.

MARȚOÁLE s. f. v. marțolea.

MARȚÓLE s. f. v. marțolea.

MĂRȚOÁLĂ s. f. v. marțolea.

MĂRȚÓLEA s. f. v. marțolea.