PAIA, paiele, s. f. Titlu onorific dat, în ierarhia boierească din Țările Române, boierilor care nu aveau slujbă de stat; persoană care avea acest titlu. ◊ Expr. (Reg.) A-i da (cuiva) paiele = a măguli, a flata pe cineva; a fi prea îngăduitor, a-i da (cuiva) nas. – Din tc. pāye.

paia¹ sf [At: LET. III, 201/11 / Pl: ~iele / E: tc pâye] 1 Funcție înaltă în Imperiul Otoman. 2 Titlu onorific dat, în ierarhia boierească din țările române, boierilor care nu aveau slujbă de stat Si: (îvr) paielâc (1). 3 Persoană care avea titlul de paia (2) Si: (îvr) paielâc (2) Cf mazil. 4 (Îrg; îe) A da ~ele (cuiva) A măguli pe cineva. 5 (Îae) A îngădui cuiva prea multe.

paia² sf [At: CV 1951, nr. 9-10, 47 / A: nct / Pl: ~iele / E: nct] (Mun) Piatră lată folosită de copii la anumite jocuri.

PAIA, paiele, s. f. Titlu onorific dat, în ierarhia boierească din țările românești, boierilor care nu aveau slujbă de stat; persoană care avea acest titlu. ◊ Expr. (Reg.) A-i da (cuiva) paiele = a măguli, a flata pe cineva; a fi prea îngăduitor, a-i da (cuiva) nas. – Din tc. pāye.

PAIA², paiele, s. f. (Turcism învechit) Titlu onorific, boierie. ◊ Expr. A-i da (cuiva) paiele = a încuraja (pe cineva) să fie obraznic; a-i da (cuiva) nas. Nu puteau scăpa bietele mîțe din mîinele noastre, pînă ce nu ne zgîriau și ne stupeau, ca pe noi. – Încă te uiți la ei, bărbate, zicea mama, și le dai paiele! așa-i? CREANGĂ, A. 37.

PAIA¹ adj. invar. (Turcism învechit, despre boieri) Fără funcție, cu rang sau titlu onorific. Vodă adunase pe boierii halea și paia. GHICA, S. 322. ◊ (Substantivat) [Boierii] cari aveau numai rang fără a avea funcțiune se ziceau paia. GHICA, S. XIV.

paià a. se zicea de boierii cari aveau numai rangul fără funcțiune: Vodă adunase pe boierii halia și paia GHICA; a da paiele copiilor, Mold. a le primi obrăzniciile (CR.). [Turc. PAYÈ, rang].

paĭá f., pl. ĭele (turc. pers. paĭé, titlu, demnitate). Vechĭ. Titlu onorific (fără funcțiune). Boĭer titular (în opoz. cu halea și mazil); paĭa postelnic. Azĭ. Mold. Fam. A da paĭele, a încuraja, a ațîța, a da zăgnete.

paĭé, V. paĭa.

paia (înv., reg.) s. f., art. paiaua, g.-d. art. paielei; pl. paiele

paia s. f., art. paiaua, g.-d. art. paielei; pl. paiele, art. paielele

paia s. f., art. paiaua, g.-d. art. paielei; pl. paiele

paia (paiele), s. f. – Titlu onorific, care în vechea organizare socială, era legat de o slujbă, dar se acorda nominal, fără exercițiul efectiv al slujbei corespunzătoare. Tc. (per.) paye (Șeineanu, III, 93). Sec. XVIII, înv.

paia² s.f. (reg.) piatră lată folosită de copii în jocurile lor.