POSADĂ, posade, s. f. 1. (Pop.) Curătură (în pădure). ♦ Loc neted pe un deal sau pe un munte unde a existat o așezare omenească. ♦ Loc de odihnă pentru călători. 2. (Pop.) Trecătoare (îngustă) în munți. ♦ (În Evul Mediu) Obligație a țăranilor dependenți de a face de strajă în preajma trecătorilor din munți. 3. (Înv.) Loc întărit în mod natural (care servea ca punct de vamă). 4. Pârghie cu ajutorul căreia se reglează poziția pietrelor morii în timpul măcinatului, pentru a se obține, după voie, o făină mai mare sau mai fină. ♦ P. gener. (Reg.) Moară. – Din sb. posada, ucr. posad.

posadă³ sf [At: DN³ / Pl: ~de / E: sp posada] (Spm) Han.

posadă² sf [At: DAMÉ, T. 151 / G-D: (rar) ~sădei, ~sezii / Pl: ~de / E: ucr посад] 1 (Pop) Pârghie cu care se reglează înălțimea pietrelor la moara de apă sau de vânt, pentru a se obține o făină mai mare sau mai fină. 2 (Pop) Bârnă de sprijin pe care stă capul de jos al fusului care învârtește piatra alergătoare a morii de apă Si: (reg) grindă, podoimă¹ (1), punte. 3 (Ban) Prăjină. 4 (Reg) Moară.

posadă¹ sf [At: (a. 1674) IORGA, B. R. 153 / Pl: ~de / E: srb posada] 1 (Înv) Pichet¹. 2 (Înv) Punct de vamă. 3 (Înv; prc) Vamă. 4 (Înv) Casă de pază la marginea câmpului. 5 (Îvr) Casă din mahala. 6 (Înv) Trecătoare îngustă în munți. 7 (Înv) Vamă plătită la posadă¹ (6). 8 (Înv) Loc întărit în mod natural, care servea ca punct de vamă. 9 (Înv) Obligație a țăranilor dependenți de a face de strajă în preajma trecătorilor din munți (5). 10 (Reg) Curătură în pădure. 11 (Reg) Loc neted pe un deal sau munte mic, unde a fost o așezare omenească. 12 (Reg) Loc de odihnă pentru călători.

POSADĂ, posade, s. f. 1. (Pop.) Curătură (în pădure). ♦ Loc neted pe un deal sau pe un munte unde a existat o așezare omenească. ♦ Loc de odihnă pentru călători. 2. (Pop.) Trecătoare (îngustă) în munți. ♦ Obligație a țăranilor dependenți de a face de strajă în preajma trecătorilor din munți. 3. (Înv.) Loc întărit în mod natural (care servea ca punct de vamă). ♦ Denumire generală a unor dări de vamă. 4. Pârghie cu ajutorul căreia se reglează poziția pietrelor morii în timpul măcinatului, pentru a se obține, după voie, o făină mai mare sau mai fină. ♦ P. gener. (Reg.) Moară. – Din scr. posada.

POSADĂ, posade, s. f. (Învechit și popular) 1. Curătură în pădure. ♦ Trecătoare îngustă în munți. Trăsurile încărcate străbăteau posadele. CAMIL PETRESCU, O. II 699. 2. Moară. Pe cale ne apucă o ploaie cu vijelie și furăm siliți a ne adăposti într-o posadă. BOLINTINEANU, O. 362. 3. Pîrghie cu ajutorul căreia se reglează înălțimea pietrelor morii, care ridicîndu-se sau coborîndu-se macină boabele, mai mare sau mai mărunt. 4. Loc șes pe un deal sau pe un munte mic, unde a fost o așezare omenească. ♦ Loc de odihnă pentru călători.

POSADĂ s.f. (În țările de limbă spaniolă) Han. [< sp. posada].

POSADĂ ~e f. 1) (în evul mediu) Impozit vamal. 2) Trecătoare îngustă în munți. /cf. sb. posada

posadă f. cumpăna sau vârtejul cu care se ridică sau se lasă pietrele morii spre a face făina mai aspră sau mai moale. [Cf. slav. POSADITI, a așeza].

posádă f., pl. e și ăzĭ (sîrb. posada, „garnizoană”, rut. „așezare”, d. vsl. sîrb. rut. po-saditi, a așeza). Vechĭ. Post orĭ fort la frontieră. Azĭ. La moară, un fel de zăvor care face ca făina să ĭasă maĭ groasă orĭ maĭ măruntă. V. hadarag.

posadă (pop.) s. f., g.-d. art. posadei; pl. posade

posadă (pop.) s. f., g.-d. art. posadei; pl. posade

posadă s. f., g.-d. art. posadei; pl. posade

POSADĂ s. v. curătură, pichet, vamă.

POSADĂ s. (TEHN.) schimbătoare, (reg.) cumpănă, punte, scaun, vârtej. (~ la pietrele morii.)

POSADĂ s. (TEHN.) schimbătoare, (reg.) cumpănă, punte, scaun, vîrtej. (~ la pietrele morii.)

posadă s. v. CURĂTURĂ. PICHET. VAMĂ.

posadă (posăzi), s. f. – 1. Cartier, periferie, suburbie. – 2. Post de graniță. – 3. Contribuție specială pentru menținerea unei fortărețe. – 4. Dispozitiv care reglează grosimea măcinișului. – Var. posad. Sl. posadŭ „cartier”, posada „așezare”, de la posaditi „a așeza” (Miklosich, Slaw. Elem., 38; Cihac, II, 323), cf. sad, răsad. Pentru contribuție, cf. Pintea, Cercetări istorice, XIII, 145. – Der. posădi, vb. (Banat, a așeza), din sl., sb. posaditi; posadnică, s. f. (amantă), din sl. posadĭnica.

POSADA 1. Loc neidentificat, probabil în Țara Loviștei, pe Valea Oltului, unde, între 9 și 12 nov. 1330, oastea Țării Românești, comandată de Basarab I, a înfrânt pe cea a regelui ungur Carol I Robert de Anjou, consolidând independența Țării Românești. 2. Localitate în jud. Prahova, subordonată ad-tiv orașului Comarnic, situată pe râul Prahova, la ieșirea din munte (la capătul sectorului de vale îngustă Sinaia-P.). Muzeu cinegetic (înființat în 1996) cu valoroase trofee de vânătoare.