SCÂNTEIE, scântei, s. f. 1. Particulă solidă incandescentă care sare din foc, dintr-un corp aprins, din ciocnirea unor corpuri dure etc. sau care însoțește o descărcare electrică, și care se stinge foarte repede. ◊ Expr. A i se face (cuiva) scântei (pe dinaintea ochilor), se zice când cineva primește o lovitură puternică (și are senzația că vede scântei). A se învăța (sau a se deprinde) ca țiganul cu scânteia = a se deprinde cu răul. ♦ P. ext. Lumină slabă, de-abia întrezărită, cu sclipiri intermitente; licărire. 2. Fig. Fapt, aparent neînsemnat, care declanșează o acțiune, un sentiment etc. 3. Fig. Parte foarte mică din ceva; fărâmă. O scânteie de talent. [Pr.: -te-ie. – Var.: (înv.) schinteie s. f.] – Lat. *scantillia (= scintilla).

scânteie sf [At: DOSOFTEI, V. S. noiembrie 136^v/3 / V: (îvr) ~tă, ~eaie, scântei sm, schin~, (reg) scăntea, schintaie, ~tană, ~tie, schintană^[1], schinteană, schintie, scluntie, (îvr) ~tea / Pl: scântei / E: ml *scantillia (lit scintilla)] 1 Particulă incandescentă care sare din foc, dintr-un corp aprins, din ciocnirea unor corpuri dure, dintr-un material dur în timpul prelucrării etc., stingându-se foarte repede, datorită pierderii de căldură prin răcire în aer. 2 (Îs) ~ electrică Tip de descărcare electrică luminoasă, care apare la tensiuni ridicate între electrozi, având caracter discontinuu (și distructiv). 3 Strălucire specifică, vie, în ochi, în privire, care trădează un sentiment puternic Si: scăpărare (10), scânteiere (5), sclipire. 4 (Îe) A i se face (cuiva) ~ei (pe dinaintea ochilor) Se spune când cineva primește o lovitură (fizică sau morală) puternică (și are senzația că vede scântei (1). 5 (Reg; îe) A vedea ~ei verzi A vedea stele verzi. 6 (Îe) A se învăța (sau a se deprinde) ca țiganul (sau, rar, ca făurarul) cu ~eia (ori cu ~eile) A se obișnui (sau a ajunge să se obișnuiască) cu ceva (neplăcut, rău). 7 Lumină puțin intensă (și intermitentă) ca o scânteie (1) Si: licăr, lucire, scăpărare (5), (liv) scintilație. 8 Sclipire. 9 (Fig) Fapt, în aparență neînsemnat, care declanșează o acțiune, un sentiment. 10 (Fig; de obicei udp „de”) Părticică neînsemnată (din ceva) Si: fărâmă (2), pic¹, (reg) țâră. 11 (Bot; Trs) Garofiță (3) (Dianthus carthusianorum). 12 (Bot; reg) Liliac (Syringa vulgaris). 13 (Bot; Trs; lpl) Bănuți (9) (Bellis perennis). 14 (Bot; reg) Scânteiuță (4) (Anagallis arvensis).

SCÂNTEIE, scântei, s. f. 1. Particulă solidă incandescentă care sare din foc, dintr-un corp aprins, din ciocnirea unor corpuri dure etc. sau care însoțește o descărcare electrică, și care se stinge foarte repede. ◊ Expr. A i se face (cuiva) scântei (pe dinaintea ochilor), se zice când cineva primește o lovitură puternică (și are senzația că vede scântei). A se învăța (sau a se deprinde) ca țiganul cu scânteia = a se deprinde cu răul. ♦ P. ext. Lumină slabă, de-abia întrezărită, cu sclipiri intermitente; licărire. 2. Fig. Fapt în aparență neînsemnat care declanșează o acțiune, un sentiment etc. 3. Fig. Părticică neînsemnată din ceva; fărâmă, pic. O scânteie de talent. [Pr.: – te-ie. – Var.: (înv.) schinteie s. f.] – Lat. *scantillia (= scintilla).

SCÂNTEIE scântei f. 1) Particulă incandescentă desprinsă dintr-un corp sau dintr-o substanță. ◊ ~ electrică lumină intensă și momentană care apare în timpul unei descărcări electrice. A se învăța (sau a se deprinde) ca țiganul cu ~ia a se deprinde cu un lucru, mai ales rău. 2) Lumină slabă și intermitentă; licărire. 3) fig. Indiciu neînsemnat care se poate manifesta sau intensifica. ~ de talent. ~ de nădejde. [ G.-D. scânteii; Sil. -te-ie ] /<lat. scantillia

scânteie f. 1. mică părticică de foc; 2. scânteie ce iese din corpuri electrizate; 3. fig. fragment de lumină, urmă de flacără: scânteile geniului. [Lat. *SCINTILIA = SCINTILLA].

scăntea sf vz scânteie

scântană sf vz scânteie

scântă sf vz scânteie

scântea sf vz scânteie

scânteaie sf vz scânteie

scântei sm vz scânteie

scântie sf vz scânteie

schintaie sf vz scânteie

schintauă^[1] sf vz scânteie

schinteie sf vz scânteie

schintie sf vz scânteie

scluntie sf vz scânteie

SCÎNTEIA MICĂ APRINDE FOCUL MARE = Cauze mici au efecte mari.

SCHINTEIE s. f. v. scînteie.

SCÎNTEIE, scîntei, s. f. 1. Părticică solidă incandescentă care sare din foc, dintr-un corp aprins, din ciocnirea a două corpuri dure sau însoțește o descărcare electrică. Noianul de flăcări de la răsărit se învolbură mai năprasnic... O vîltoare de scîntei se ridică în văzduh, risipindu-se într-o vijelie de stele căzătoare. REBREANU, R. II 107. O cracă trosnește, se rupe arzînd, Scîntei prin ceață se văd plutind. BELDICEANU, P. 60. Scînteile... de soare sărutate Se schimbă-n doi feciori, Drăgălași ca două flori. BOLINTINEANU, O. 91. ◊ Scînteie electrică v. electric. ◊ Expr. A i se face (cuiva) scîntei pe dinaintea ochilor, se zice cînd cineva primește o lovitură puternică (și are senzația că vede scîntei); a vedea stele verzi. Cînd sar odată voinicește de pe-un mal nalt în știoalnă, din greșeală, drept cu fața-n jos, numai scîntei mi s-au făcut pe dinaintea ochilor de durere. CREANGĂ, A. 61. A se învăța (sau a se deprinde) ca țiganul cu scînteia = a se deprinde cu răul. ◊ Fig. (Sugerînd ideea de lumină) Pas cu pas pe urma ei Alunecă-n odaie, Țesînd cu recile-i scîntei O mreajă de văpaie. EMINESCU, O. I 186. Cîmpia i se înfățișează luminată de scînteile strălucitoare ale licuricilor. ODOBESCU, S. III 20. (Sugerînd ideea de strălucire) În lumea asta sunt femei Cu ochi ce izvorăsc scîntei. EMINESCU, O. I 289. Te mai rog... să-mi împrumuți măcar o dată carul cu boii, s-aduc niște lemne din pădure la nevastă și la copii, că n-au scînteie de foc în vatră, sărmanii! CREANGĂ, P. 45. 2. Fig. Fapt, aparent neînsemnat, care declanșrază o acțiune sau un sentiment. O noapte de acele ce nu le poți uita, Care aprind în suflet scînteie de iubire. ALECSANDRI, P. I. 133. ♦ Părticică neînsemnată (din ceva); fărîmă, pic. Scînteie de talent, Scînteie de geniu. ▭ Țugulea scăpase cu o scînteie de viață, căci frații nu-l omorîse de tot. ISPIRESCU, L. 329. – Variantă: schinteie (ISPIRESCU, L. 201, NEGRUZZI, S. I 154) s. f.

schintéĭe V. scînteĭe.

* scîntéĭe f., pl. eĭ (lat. scĭntĭlla, pop. * scantĭlia [infl. de excandére, a fi aprins], de unde s’a făcut scînteĭe, ca femeĭe din familia; fr. étincelle, sp. centellla, pg. centelha; alb. škăndilĭe). Est. Părticică incandescentă care sare din foc (maĭ ales din cel de brad saŭ de mangal) saŭ din anuar cînd loveștĭ cu cremenea: a arunca scînteĭ. Fiz. Lumină vie care se produce pin cĭocnirea a doŭă corpurĭ dure saŭ a unuĭ corp electrizat. Fig. Strălucire, manifestare a inteligențeĭ: nicĭ o scînteĭe nu se vede în această poezie! În vest schinteĭe. V. scapăr.

scânteie s. f., art. scânteia, g.-d. art. scânteii; pl. scântei, art. scânteile (desp. -te-i-)

scânteie s. f., art. scânteia, g.-d. art. scânteii; pl. scântei, art. scânteile

scânteie s. f., art. scânteia, g.-d. art. scânteii; pl. scântei

scânteie, -teii gen. a., -tei pl.

scînteie

SCÂNTEIE s. 1. (prin Transilv.) sicră, (înv.) segnetă. (Focul produce ~i.) 2. v. sclipire.

SCÂNTEIE s. v. fărâmă, fir, garoafă de câmp, garoafă sălbatică, garofiță, pic, picătură, pișcătură, scânteioară, scânteiuță, strop.

SCÂNTEIE s. 1. (prin Transilv.) sicră, (înv.) segnetă. (Focul produce ~i.) 2. licăr, licărire, licărit, lucire, scăpărare, scăpărat, scînteiere, sclipeală, sclipire, sclipit, străfulgerare, (rar) licăriș, sclipitură, zare, (pop. și fam.) sclipet, (înv.) scăpărătură. (O ~ de lumină.)

scînteie s. v. FĂRÎMĂ. FIR. GAROAFĂ DE CÎMP. GAROAFĂ SĂLBATICĂ. GAROFIȚA. PIC. PICĂTURĂ. PIȘCĂTURĂ. SCÎNTEIOARĂ. SCÎNTEIUȚĂ. STROP.

scînteie (-i), s. f. – Particulă incandescentă care sare din foc; licăr. – Mr. scînteal’e. Lat. scintilla, prin intermediul unei forme ipotetice *scantilia (Pușcariu 1533; Pascu, Beiträge, 12; Philippide, II, 653; cf. REW 7220 și Graur, BL, V, 113), care a fost explicat printr-o anumită contaminare sau analogie cu excandĕre (Pușcariu) sau cu alb. skendilje (Densusianu, Rom., XXXIII, 285). Lat. *scinta, forma primitivă a lui scintilla (Cihac, I, 244), pare îndoielnică. Scant- în loc de scint- nu pare greu de admis, cf. formele paralele scĭndŭla-scandŭla, sĭlvatĭcus-salvatĭcus, serica-*sarica etc. Der. scînteia, vb. (a scoate scîntei; a luci, a străluci); scînteiuță, s. f. (focșor, văcariță, Anagallis arvensis; bănuț, Bellus perennis; plante, Gagea arvensis, Gagea pratensis); scînteioară, s. f. (focșor, văcariță).

Din scînteie va izbucni flacăra (rus. Из искры возгорится пламя) – vers al poetului decembrist A. Odoevski (1802-1839) din poezia scrisă în Siberia ca răspuns la scrisoarea în versuri a lui Pușkin (1826), adresată decembriștilor deportați. În continuare se spune că poporul luminat se va aduna sub drapelul sfînt, va făuri săbii din lanțuri, va aprinde iar flacăra libertății și va porni cu ea împotriva țarilor. Popoarele vor răsufla ușurate și bucuroase. Din scînteie va izbucni flacăra, devenind o expresie populară, a figurat ca moto pe frontispiciul ziarului „Iskra”, primul organ al partidului revoluționar social-democrat rus, care a fost editat în străinătate între anii 1900-1903 din inițiativa și sub conducerea lui Lenin. Se citează spre a arăta că fapte mari sau sentimente puternice se pot naște dintr-o pornire care la început pare modestă, neînsemnată. LIT.