șirlău [At: CANTEMIR, IST. 77 / V: (îrg) ji~, (reg) șar~, șur~, (îvr) ~Iau sn / Pl: ~laie, (înv) ~ri / E: pbl fo cf șirloi¹] (Reg) 1-2 sn Șuvoi¹ (1-2). 3 sn (Pex) Făgaș săpat de șuvoaie¹ (1) Si: (reg) șiroi¹ (4), șuvoi¹ (9). 4 sn (îf șurlău) Urmă lăsată de roțile carului. 5-6 av, sn (Adesea prin exagerare) (în formă de) șiroi¹ (5).

ȘIRLĂU s. n. (Regional) Șiroi.

șarlău sn vz șirlău

șirlau sn vz șirlău

șurlău² sn vz șirlău

șiróĭ și șirlóĭ n., pl. oaĭe (imit. înrudit cu jirloĭ, gîrlă ș. a.). Lichid care se scurge în mare cantitate: șiroaĭe de lacrămĭ, de sînge, o ploaĭe ce curgea șiroaĭe. – Și șuroĭ și șurloĭ (Mold.) și șirlăŭ, pl. ăĭe (la Dos. ăurĭ).

ȘIRLĂU s. v. șiroi, șuvoi.

șirlău s. v. ȘIROI. ȘUVOI.

ȘIRLĂU s. n. (Mold.) Șiroi. Sudorile... de pre armăsariu ca șirlaiele curea. CI, 99. Șirlaile sudorilor, izvoarăle lacremilor ... toate cu lotul în vînt și în deșert se duseră. CANTEMIR, IST. Au lăcrămatu icoana Precistii atîta cît curea șirlauri și pica într-o tipsie. CRB, 162^v. Etimologie: probabil formație onomatopeică. Cf. șirloi, șurloi. Cf. n ă b o i.